Even Fremont Street was dead in the wee morning hours in 1940. That’s why Tommy Hull and Jim Cashman found it feasible to have a few drinks on the sidewalk in front of the Apache Hotel. They fell to discussing opportunities that might be found along this street, which at the time was one of the few in America where gambling was actually legal.
Big Jim said, „What we really need here is a real resort,” or words to that effect.
The very next day, Big Jim claimed later, they were looking at sites big enough to build the kind of operation Hull wanted. Cashman, who was a sort of one-man chamber of commerce, suggested a tract at what is today Maryland Parkway and Sahara Avenue. „He said, I don’t want to build there,” Cashman told his son, James Jr. „I want to build on the road going into town.” Hull pointed at the corner of San Francisco Avenue and the Los Angeles Highway.
There’s a popular story that Hull selected that site because he once had a flat tire there and idly counted the cars that came by while he was waiting for a tow truck. He saw the traffic would support a roadside resort. There’s still another story that the main reason he picked the site was that it was owned by a single individual, with no partners, so the deal to buy it could be closed quickly. Whatever his reasons, his decision put Las Vegas in the resort business and determined there would be a Las Vegas Strip. The Strip started with his hotel both chronologically and geographically, for the resort corridor took shape from his resort south.
Tommy Hull was not afraid to take chances. He was an adventurer and plunger who had risked both his life and his fortune when occasion demanded. Born in Colorado Springs on Oct. 3, 1893, he graduated from the Colorado Agricultural and Mining College in 1913. Hull then tried to ply his mining trade in Mexico but ran into trouble in those revolutionary times, and walked 600 miles back to safety.
He ran a movie theater in New Mexico but was unsuccessful. During World War I he became an officer and a flight instructor for the Army. Following the war he tried running movie theaters in Austin, Texas. Hull sold his operations to a larger corporation at a profit, then joined his father in the hotel business in San Francisco. He eventually acquired the Bellevue in San Francisco, and traded upon his own background as a pilot to make it a gathering spot for America’s first generation of aviation heroes, such as Charles Lindbergh, Eddie Rickenbacker, Wiley Post and Clyde Pangborn.
In September 1932, he took over Los Angeles’ Mayfair, soon adding Hollywood’s Roosevelt and the Hotel Senator in Sacramento, Calif. By the time he started the venture in Las Vegas, there were eight other hotels under his management.
One of his innovations was extending the services and ambience of first-class hotels into motels and auto courts, places where luxury had been previously unseen. He dubbed each of his new auto hotels „El Rancho,” and the one in Las Vegas, opened April 3, 1941, was his third.
Hull figured one of the main functions of the Las Vegas version would be to offer refreshment and rest to travelers on the hot journey from Los Angeles to Salt Lake City. A key attraction was a swimming pool built only a few feet from the highway.
His original plan didn’t even call for a casino, according to the late John Cahlan, who was managing editor of the Review-Journal when Hull arrived. In an oral history interview done for the University of Nevada, Reno, Cahlan said, „When he started his motel, several of his friends that he had made here in Las Vegas … said, ‘Why don’t you build a casino building?'”
The casino and a small dining room, surrounded by 65 guest cottages, constituted El Rancho Vegas. „The dining room was built sort of in the form of a corral, with the dance floor being the center of the corral,” remembered Cahlan. Walls were brick and the ceiling had open wood beams, and chandeliers made out of wagon wheels. There was a wishing well against one wall. Each table was lit by a hurricane lamp with a leather lampshade; chairs were also of stitched leather.
Entertainment director Maxine Lewis „set the tempo … for the acts that were in use up until 1960,” recalled Cahlan. „She would have a singer, a standing comedian, and then the star of the show with dance girls.” One of the first bands to play El Rancho was Garwood Van’s. The leader settled in and spent the rest of his life here, founding a local music company.
Las Vegans booked the dining room for wedding parties and banquets. „They’d been waiting for a resort hotel for 40 years, and they thought that this was the best offer that they’d had, and they greeted it very well,” said Cahlan. „But they were skeptical, because it was clear out of town.”
There was so much business, however, that even celebrities couldn’t always get a table. Garwood Van told Las Vegas writer George Stamos about an evening that movie star Wallace Beery and his family were denied a table. „I don’t want to see no goddamned show, I just want to have dinner,” roared Beery. Van, who by that time had acquired some authority beyond his role as a bandleader, had a table set up for the family at poolside, converting an unavoidable snub into a memorable evening for the Beery family.
Tommy Hull was the man who decided that Las Vegas wouldn’t be a black-tie-only resort. On opening night many Las Vegans wore formal evening wear. Hull showed up in jeans, boots, cowboy shirt. By now an urbane sophisticate, he reverted to his native Western drawl, and according to newspaper reports, repeatedly uttered the words which became a motto: „Come as you are.”
Hull hadn’t been open long when another Western-style casino would try to rustle some of the patrons from El Rancho. R.E. Griffith, who had built and run a chain of movie theaters in the South, and his nephew and architect William J. Moore, were thinking of expanding into the hotel business in Deming, New Mexico. In connection with that venture they made a business trip to Los Angeles, came through Las Vegas on their way home, and were so impressed that they immediately changed their plans.
In one of the coincidences of history which seem to defy mathematical odds, Griffith and Moore had planned to name their new hotel El Rancho, long before they had heard of one by that name in Las Vegas. Finding one already open with that name, they settled on The Last Frontier. And like Hull, they chose to operate south of town on the Los Angeles Highway.
In 1982 Moore was interviewed for The Pioneer Tapes, an oral history project sponsored jointly by UNLV, the Nevada Humanities Committee, and the Las Vegas Review-Journal. Arriving in December 1941, Moore told a UNLV oral historian, Moore and Griffith had the poor timing to be building a hotel during World War II, when construction materials were hard to get and hard to keep. Construction was supposed to be limited to projects for the war effort.
„They exempted anybody that had started construction … providing they could prove that they had the material before the institution of the War Production Board,” he told the UNLV interviewer. Moore’s group proved it, but then ran into a catch: The board also had authority to seize materials for the war effort. Proving they had the materials handed the government a list of what was available to commandeer.
„So they came in on our construction job at the hotel and essentially grabbed all of the material we had having to do with anything electrical and took the material in trucks to the Army air base.” Moore solved that problem by buying a couple of mines and stripping the wire and conduit out of them. To avoid wasting material he incorporated an existing roadhouse and casino, formerly the Pair-O-Dice but then known as the 91 Club, into The Last Frontier. He bought a bar and the barroom entrance out of the historic Arizona Club in Las Vegas’ old Block 16 red-light district, and used them in the new hotel.
The shortages of building material forced Griffith and Moore to reuse and preserve some of the historic buildings of Southern Nevada. They managed to build a 100-room resort, slightly smaller than their original intention.
Moore and Griffith opened their hotel on Dec. 10, 1942, but their strange home-front war wasn’t over. Rationing made it hard to get food for the hotel dining room, so The Last Frontier bought ranches and raised its own cattle for meat and milk. Las Vegas war babies were raised partly on the surplus, sold to the public.
Griffith and Moore were experienced promoters who had helped build the theater business to the dominance it enjoyed in the 1940s, when many Americans attended movies three or four times a week. They used their connections in that business to bring in stars to entertain their resort’s visitors. Tommy Hull had no such connections, so he raided their stable of performers to supply his own showroom, often offering the stars twice the salary they were making at The Last Frontier. „We were creating jobs, yes. But we were also in the position of furnishing our own competition,” said Moore. „We had no alternative.”
Griffith died less than a year after the hotel opened. It was Moore who carried out the dream, often attributed to Griffith, of establishing the Frontier Village, celebrating Nevada’s colorful past.
Under Moore the Frontier ran some of the first junkets, booking the planes through an obscure airline operator named Kirk Kerkorian. Well established before Benjamin „Bugsy” Siegel began building the Flamingo in 1946, Moore stood up to the reputed killer when he tried to throw his weight around Las Vegas. About 1980 Moore related how Siegel became enraged at some imagined offense by the Frontier against his new resort, the Flamingo. He responded by sending in his goons with bottles of acid, which they dripped up and down the Frontier hallways onto the carpet.
A summit meeting was called and Siegel showed, guarded by some cronies. But Moore brought some of his own dealers, and Siegel quickly perceived that while Moore was a college boy, some of Moore’s employees had been instructors in the school of hard knocks.
Siegel paid for the carpet, Moore claimed, and made no more trouble in Las Vegas. Siegel died soon shot by Flamingo’s silent partners. „It became obvious to those of us who had been in business here in town that, if somebody didn’t get control of this business, sooner or later there was going to be no business,” Moore said. In some Nevada counties, said Moore, the way to get a gaming license was already to bribe the sheriff, and human nature directed this would sooner or later become the case in Las Vegas.
Even the mob-front guys who succeeded Siegel, said Moore, saw that this trend would quickly wreck the gravy train and supported Moore’s idea of getting the Nevada Tax Commission to take over gaming licensing. The Tax Commission agreed on condition Moore accepted an appointment to the commission.
By this time, Tommy Hull was long gone from the Strip he started. The conventional wisdom said his unexpected sale of the El Rancho in June 1943 was precipitated by fear of competing with the competent Bill Moore.
But John Cahlan discounted that story. „I think he kind of welcomed the competition,” said Cahlan. And Hull would be back, for a while, as a partner in the Flamingo. He died in 1964 at his home in Beverly Hills of a heart attack at the age of 70. El Rancho burned in 1960.
Moore left the Frontier in 1951, when major stockholders decided to sell the hotel. He would rejuvenate downtown’s El Cortez hotel and build the Showboat on Boulder Highway before drifting out of the resort business into real estate development and oil drilling. He died in 1982 at the age of 68, still a Las Vegas resident.
Both had gone on to make many another mark, but most important during the war years, Hull and Moore were inventing the Las Vegas Strip.În 1940, dimineața devreme, chiar și strada Fremont era lipsită de activitate. De aceea Tommy Hull și Jim Cashman au crezut că este o idee bună să bea câteva beri pe trotuar, în fața lui Apache Hotel. Aceștia s-au angrenat în discuții despre ce oportunități ar putea fi create pe această stradă, care la acel moment era una dintre puținele din America unde gamblingul chiar era legal.
„Ceea ce ne trebuie aici în realitate, este un complex adevărat,” spune Big Jim. Chiar de a doua zi, au început să caute cel mai bun loc, suficient de mare pentru a se potrivi tipului de construcție la care se gândea Hull, povestește mai târziu Jim Cashman. Acesta din urmă era un fel de cameră de comerț “ambulantă”, a sugerat zona unde se află astăzi Maryland Parkway și Sahara Avenue. „Nu vreau să construiesc aici, a spus Cashman fiului său, James Jr. „Vreau să construiesc pe drumul care duce spre oraș.” Hull a marcat intersecția dintre Bulevardul San Francisco și Autostrada Los Angeles ca fiind locul unde se va ridica mai târziu resortul.
Gura lumii spune că Hull a ales această locație deoarece a avut o pană de cauciuc o dată aici și în timp ce aștepta mașina de remorcare a numărat mașinile care treceau pe acolo. El a văzut că traficul este potrivit pentru un complex hotelier la marginea drumului. O altă variantă spune că el a ales locația aceasta pentru că era proprietatea unui singur individ, care nu avea parteneri și astfel afacerea putea fi ușor realizată. Indiferent de motiv, decizia lui a pus orașul Las Vegas pe harta afacerilor cu resorturi hoteliere, determinând crearea Strip-ului din Las Vegas. Strip-ul începea cu hotelul său atât din punct de vedere cronologic cât și geografic, bulevardul prinzând contur de la resortul acestuia spre sud.
Lui Tommy Hull nu îi era frică să riște. Era un aventurier și un om impulsiv care și-a riscat atât viața cât și averea atunci când a apărut ocazia. Născut în Colorado Springs la 3 Octombrie, 1893, acesta a absolvit în 1913 Colegiul Agricol și de Minerit din Colorado. Apoi Hull a încercat să își aplice cunoștințele în comerțul cu minereuri în Mexic, dar datorită acelor timpuri tulburi a intrat în bucluc și s-a întors unde era în siguranță.
Acesta a avut un teatru în New Mexico, dar care nu a avut succes. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a devenit ofițer și instructor de zbor în cadrul armatei. După război a încercat să dezvolte mai multe cinematografe în Austin, Texas. Hull și-a vândut afacerile unei companii mai mari realizând profit, după care s-a alăturat tatălui său în afaceri cu hoteluri, în San Francisco. În cele din urmă el a achiziționat Bellevue din San Francisco, și a folosit anturajul său de pe vremea când era pilot pentru a îl transforma în locul de întâlnire al primei generații americane de piloți eroi, cum ar fi Charles Lindbergh, Eddie Rickenbacker, Wiley Post și Clyde Pangborn.
În septembrie 1932, acesta a preluat Los Angeles Mayfair, urmând la scurt timp Hollywood’s Roosevelt și Hotel Senator din Sacramento, Calif. La momentul în care și-a început aventura în Las Vegas, acesta administra deja încă alte opt hoteluri.
Una dintre inovaţiile sale a fost extinderea serviciilor şi ambianţa hotelurilor de primă clasă în moteluri și parcuri auto, locuri unde luxul nu mai fusese văzut până atunci. El a numit fiecare dintre noile lui hoteluri auto „El Rancho”, iar cel pe care acesta l-a deschis pe 3 aprilie 1941, în Las Vegas, a fost cel de-al treilea. Hull s-a gândit că una dintre principalele funcții ale versiunii din Las Vegas ar fi să ofere răcoritoare şi odihnă pentru cei ce călătoreau pe traseul fierbinte dinspre Los Angeles spre Salt Lake City. Piscina construită doar la câţiva metri de autostradă a fost una dintre atracţiile cheie.
Planul său iniţial, atunci când Hull a sosit în oraș, conform celor relatate de John Cahlan care a fost editor șef al Review-Journal, nici nu includea un cazinou. Într-un interviu celebru, dat Universității din Nevada, Reno, Cahlan a spus, „atunci când el și-a început afacerea cu motelul, mai mulți dintre prietenii lui, pe care îi cunoscuse aici, în Las Vegas au spus, “De ce nu construiești un cazino?'”
Cazinoul şi o sală de mese mică, înconjurate de 65 de vile pentru oaspeți, constituiau El Rancho Vegas. „Sala de mese a fost construită cumva sub formă de coral, ringul de dans fiind centrul coralului,” își aduce aminte Cahlan. Zidurile erau din cărămidă şi plafonul avea grinzi deschise de lemn, iar candelabrele erau făcute din roţi de mașină. Pe un perete era o fântână a dorințelor. Fiecare masă era luminată de o lampă imensă cu abajur de piele; scaunele erau, de asemenea, din piele cusută.
Director al departamentului de distracții, Maxine Lewis „stabilea tempoul pentru momentele artistice ce au fost în vogă până în 1960,” își amintitește Cahlan. „Aceasta avea o cântăreaţă, un actor de comedie, şi apoi un show vedetă, o reprezentație de dans a unei trupe de fete.” Una dintre primele trupe care a cântat la El Rancho, a fost Garwood Van. Liderul s-a stabilit aici, unde a rămas pentru tot restul vieţii, fondând o companie locală de muzică.
Locuitorii din Las Vegas închiriau sala de mese pentru nunți şi banchete. „S-a așteptat un resort hotelier timp de 40 de ani, şi aceasta a fost considerată cea mai bună ofertă și au întâmpinat-o foarte bine,”, a spus Cahlan. „Dar ei au fost sceptici, deoarece era poziționat, clar în afara oraşului.”
Cu toate acestea, afacerile au mers așa de bine încât, nici celebrităţile nu au putut obține întotdeauna o masă. Garwood Van i-a povestit scriitorului George Stamos din Las Vegas, despre o seară când starului de cinema Wallace Beery și familiei sale le-a fost refuzată o masă. „Nu vreau să văd niciun show blestemat, vreau doar să iau cina,” a răcnit Beery. Garwood, care până în acel moment dobândise ceva autoritate dincolo de rolul său de șef de orchestră, a aranjat o masă pentru familie lângă piscină, transformând un inevitabil eșec într-o seară de neuitat pentru familia Beery.
Tommy Hull a fost omul care a decis că Las Vegas nu va fi numai o staţiune de lux. În noaptea deschiderii mulți locuitori ai Las Vegasului purtau îmbrăcăminte formală de seară. Hull a apărut în blugi, cizme, tricou de cowboy. Un sofisticat al mediului urban până acum, a revenit la originea sa nativă din Vest, şi potrivit articolelor din ziare, a rostit în mod repetat cuvintele care au devenit un motto: „Vino așa cum ești.”
Hull nu deschisese de mult, când un alt cazinou de stil occidental încerca să atragă unii dintre clienții lui El Rancho. R.E. Griffith, care a construit şi condus un lanţ de cinematografe în sud, nepotul său și arhitectul William J. Moore, s-au gândit să-și extindă afacerile printr-un hotel în Deming, New Mexico. Pentru aceasta, au făcut o călătorie de afaceri în Los Angeles, iar în drumul lor spre casă s-au întors prin Las Vegas şi au fost atât de impresionați, încât și-au schimbat planurile imediat.
Ca o coincidență istorică, care pare să sfideze regulile probabilității, Griffith și Moore plănuiseră să numească noul lor hotel El Rancho, mult înainte ca ei să afle că există un hotel cu acest nume în Las Vegas. Cum au găsit hotelul cu același nume deja deschis, s-au hotărât la numele de Last Frontier. Şi asemenea lui Hull au ales să opereze la sud de oraș pe autostrada către Los Angeles.
În 1982 Moore a fost intervievat de The Pioneer Tapes, un proiect istoric oral sponsorizat în comun de UNLV, Comitetul Umanist Nevada şi Las Vegas Review-Journal. În decembrie 1941, Moore i-a spus unui istoric de la UNLV, că Moore şi Griffith au ales un moment nevaforabil pentru construirea unui hotel, în timpul celui de-al doilea război mondial, când materialele de construcție erau greu de obţinut şi greu de păstrat. Construcția a trebuit să fie limitată pentru a susține proiectele de război din acea perioadă.
„Oricine începuse deja construcția era scutit…cu condiția să poată dovedi că a avut materialele înainte de instituirea Cosiliului Producției pentru Război „, a spus intervievatorul UNLV. Grupul lui Moore a dovedit-o, dar a căzut într-o capcană: consiliul avea, de asemenea, autoritatea de a confisca materialele pentru efortul depus în război. Dovedind că au avut materialele, au înmânat guvernului o listă cu ceea ce era disponibil pentru confiscare.
„Așa că s-au prezentat pe șantierul de construcție al hotelului și practic au luat toate materialele care aveau legătură cu partea electrică, le-au încărcat în camioane care au plecat spre bazele aeriene ale armatei.” Moore a rezolvat această problemă cumpărând câteva mine și luând cablajurile și tevile acestora. Pentru a evita irosirea materialelor, acesta a încorporat în The Last Frontier un fost cazinou, numit Pair-O-Dice și mai apoi 91 Club. A cumpărat un bar și fosta intrare în bar a istoricului Arizona Club din Las Vegas, din vechiul cartier cu lumini roșii Block 16, și le-a folosit în noul hotel.
Lipsa de materiale i-a obligat pe Griffith și Moore să refolosească și să mențină unele clădiri noi din sudul Nevadei. Au reușit să construiască un complex de 100 de camere, ceva mai mic decât era intenția inițială.
Moore și Griffith au deschis hotelul pe 10 decembrie 1942, dar ciudatul lor război de acasă nu se terminase încă. Rațiile îngreunau aprovizionarea restaurantului hotelului, astfel că The Last Frontier a cumpărat ferme și creștea vite pentru carne și lapte. Copiii din Las Vegas au fost crescuți în timpul războiului, parțial din surplusul vândut publicului.
Griffith și Moore erau promoteri experimentați care au ajutat la dezvoltarea afacerilor cu cinematografe care domina în anii 1940 Statele Unite, când mulți dintre americani mergeau la film de trei sau patru ori pe săptămână. Aceștia și-au folosit relațiile din aceast domeniu pentru a aduce staruri care să distreze vizitatorii complexului. Thomas Hull nu avea asemenea conexiuni, așa că vizita mulțimea de artiști a celor de la Last Frontier pentru a-și crea propriul personal, adesea oferindu-le starurilor un salariul dublu față de cel pe care îl câștigau la Griffith și Moore. „Cream locuri de muncă este adevărat. Dar eram și în postura de a ne aranja competiția,” a spus Moore. „Nu aveam altă alternativă.”
Griffith moare la nici un an de la deschiderea hotelului. Moore a fost cel care a păstrat visul, adesea atribuit lui Griffith, de a întemeia Frontier Village, celebrând trecutul colorat al Nevadei. Acesta nu era un rai așa cum vedem în filme, ci era alcătuit în mare parte din construcții noi și relicve ale Nevadei de altădată.
Sub conducerea lui Moore, Frontier a organizat printre primele petreceri, pentru care închiria avioane de la un operator aerian obscur numit Kirk Kerkorian. Moore era bine așezat, înainte ca Benjamin „Bugsy” Siegel să înceapă să construiască Flamingo în 1946, iar acesta s-a ridicat la nivelul reputației sale negative atunci când încerca să își croiască drum prin Las Vegas. Prin anul 1980 Moore relatează cum Siegel era deranjat de o ofensă imaginară pe care se pare că Frontier o adusese noului său complex. Ca răspuns, acesta a trimis niște oameni înarmați cu sticle de acid pe care le-au împrăștiat pe tot covorul de pe holurile din intrarea în Frontier.
A fost cerută o întâlnire la nivel înalt la care Siegel a apărut păzit de câțiva dintre acoliții săi. Dar Moore a adus câțiva dintre dealerii săi, iar Siegel a înțeles repede că în timp ce Moore era băiat de colegiu, unii dintre angajații săi erau “instructori” în școala vieții.
Siegel a plătit covorul, spune Moore, și nu a mai creat probleme în Las Vegas. Siegel a murit curând, împușcat de către partenerii săi din umbră de la Flamingo. „Devenise evident pentru toți cei care aveau afaceri în oraș că dacă cineva nu va prelua curând controlul în afacerea respectivă, mai devreme sau mai târziu nu va mai exista nicio afacere,”a spus Moore. În unele părți din Nevada, povestește Moore, metoda de obținere a licenței pentru jocuri de noroc era mituirea șerifului, iar natura umană indica faptul că așa vor sta lucrurile mai devreme sau mai târziu și în Las Vegas.
Chiar și cei ce au venit după Siegel, paravanele mafiei, spune Moore, au înțeles că această tendință va distruge repede mersul lucrurilor și au susținut ideea lui Moore de a face în așa fel încât Comisia de Impozite din Nevada să preia licențierea pentru gambling. Comisia de Impozite a fost de acord cu condiția ca Moore să accepte o funcție în comisie.
De acum, Tommy Hull era de mult plecat din Strip-ul pe care-l crease. Înțelepciunea neconvențională a acestuia l-a convins să vândă în mod neașteptat El Rancho în iunie 1943, precipitat fiind de teama de a concura cu competentul Bill Moore.
Dar John Cahlan actualizează povestea. „Cred că într-un fel s-a bucurat de concurență,” spune Cahlan. Astfel Hull s-a întors, și pentru un timp a fost partener în Flamingo. Acesta a murit în 1964, la vârsta de 70 de ani, în casa sa din Beverly Hills în urma unui atac de cord. El Rancho a ars în 1960.
Moore a plecat de la Frontier în 1951, când acționarii majoritari au decis să vândă hotelul. Acesta a reîntinerit hotelul din centrul orașului numit El Cortez și a construit Showboat pe Autostrada Boulder înainte de a părăsi afacerea cu resorturi hoteliere pentru cea de dezvoltator imobiliar și industria petrolieră. A murit în 1982 la vârsta de 68 de ani, încă rezident în Nevada.
Amândoi au continuat să-și lase amprenta asupra orașului, dar cel mai important este că în timpul anilor războiului, Hull și Moore au inventat Strip-ul din Las Vegas.
