Robert Turcescu, less player, more human :“I never bet one card only”Robert Turcescu, mai puţin jucător şi mai mult OM:“Nu mizez niciodată pe o singură carte!”

marți, 14 septembrie 2010

When hes not engaged in journalistic projects, “the boy from Pitesti” finds the time to talk about the years in college, impressions on the gambling world, but especially about realities like “journalist career” and “the courage of the Romanians to defeat hypocrisy”. He is a character with at least one trump – honesty.  


How much luck and how much passion there have been in your journalist career in Romania?

Before answering punctually, I have to confess a dilemma: I have no idea about what a career means or if the 17 years that I have spent within the press area can be called “journalistic career in Romania”. I say that with surprise, not false modesty. Theoretically, I could continue doing this work many years from now on, but I don’t know if I really want to. It has changed too much and to the worst. Today, and I cross my heart, I would break all the computers connected to the internet from all the editorial offices. I use internet too much, the same as my colleagues, but for a journalist, the contact with the virtual reality cancels the feeling, develops false impressions about the real world, and, the most painful, turns us into some lazy characters. I miss the first years, you know the saying… to go the rounds for good news is a joy every day. Those times are long gone, though. Yes, there was passion, talent is something I cannot ponder, and my lucky chance is called the freedom of working after 1989. Years ago, with this job you could earn a decent salary. If you only rely on fortune, it is as risky as possible. You might miss the winning pot or never catch it.

How does the gambling world look like from the outside and how does it fit the real world?

I have been in Las Vegas once. I have seen the craziness of this world. I entered the toilet in a casino-hotel and I started to laugh when I saw a machine right next to a urinal. I have seen people of all ages, except for children, of course. It is a fascinating world, but for me, the boy from Pitesti, raised up with a deep concern for earning on my own, I was not very impressed by the possibility of earning large amounts easily on roulette or poker, even if, I have to admit, in Las Vegas I have spent a hundred or two… I couldn’t have done it other way, the temptation was overwhelming…  In Romania I have never entered in a casino to play, but not because of a preconception or something… in my student years I went to the casino on Calea Victoriei a few times to… eat for free! We used to dress up nicely, enter, go around the tables, drink a glass of champagne, eat a snack and go out quickly, before the security guys would think of us as some impostors… Now, I’m amused by this situation, but that was the place where I saw and ate Manchuria roe for the first time. But the security guy realized we were just hanging’… old times…

How do you comment upon the fact that, recently, poker has been recognized as the official sport of mind?

Well, it is. From time to time I use to play poker with my friends. Not for money, of course, we play hold’em, the one who loses the game, brings a bottle of vine. Whoever says poker is just a game, it wrong! You have to watch the cards, to calculate, to raise your bet when necessary, to bluff… fortune is fortune, but if you’re not smart enough, better stay away from the table, go to the kitchen and prepare the coffee!

In a world surrounded by “Scrap” and “Daily dilemma”, there are few people who learn about the “Incoming talents”, even within this particular domain. Therefore, names like Dan Murariu, Mihai Manole, Liviu Ignat, Cristian Dragomir and others, great talents, ones of the best players in the world, are promoted only within the professional magazines. On your opinion, would they rather remain appreciated only within this environment? Why is the gambling industry in Romania looked at with such reticence?  

The communism “taught us” to consider gambling degrading, immoral, unhealthy. Years after years, we have been trained to play only Lotto and tickets. When the Germans bombed the casino in Sulina, an entire world has vanished. A world where people would dress nicely, would make friends right to the gaming table… our relationship with fortune is so bizarre: we call it down, but never give it the possibility to touch us! That is why we are so unlucky. It’s like the old joke about a Jew who was praying to win the lottery and after many years, God told him desperately: “will you play, for God’s sake?!”  

The Local gambling tourism has been and continues being, unfortunately, an unexploited area. It is almost inexistent, while within other European countries they are preparing the bases for great projects. What do we miss? 

The courage of defeating hypocrisy. The Romanians are hypocrites; we have no courage in assuming decisions that seem scandalous. We have this strange reticence to show the real face, the real us, we don’t take chances. For instance, we were not able to promote the myth of Dracula, we preferred a lousy leaf, what can say more?   

Through the secret corners of journalism, probably the passion for music lightens up the atmosphere. How does a relaxing day look like for Robert Turcescu?

 I stay in my small garden, read, listen to music, rehearse on my guitar and meet close and dear friends. I treasure time more and more and this is quite good. I play with my daughter, Ioana, spend time with Alexandru, Oana’s baby boy, but I find minutes or even hours to enjoy the benefic introspections that help me every day to find comforting conclusions. One of these refers to the unhappy situation when you don’t get a straight flush; life is wonderful as long as we are present at “the table”. I never bet one card only and I think this gives me the strength that makes me less player and more human. Când nu e angrenat în tot felul de proiecte jurnalistice,“băiatul din Piteşti” găseşte timp să povestească amintiri din studenţie, impresii despre lumea jocurilor de noroc, dar, mai ales, realităţi despre “cariera de ziarist” şi “curajul românului de a ieşi din ipocrizie”. E un personaj cu cel puţin un atu – sinceritate.


Cât a fost noroc şi cât a fost pasiune şi talent de-a lungul carierei dvs. de jurnalist în presa din România?

Înainte de a răspunde punctual, trebuie să mărturisesc o dilemă: habar n-am ce înseamnă “carieră” în meseria asta! Sau dacă aproape 17 ani de presă, cât am adunat eu până acum, înseamnă “carieră de jurnalist în presa din România”. Şi n-o spun cu falsă modestie, ci cu mirare. Pentru că, teoretic, aş mai putea face meseria asta încă mulţi ani de acum înainte, dar nu ştiu dacă mai vreau. S-a schimbat prea mult şi prea mult în rău. Azi, o spun cu mâna pe inimă, dacă s-ar putea, aş da de pământ cu toate computerele conectate la internet din redacţii. Să fiu bine înţeles, folosesc adeseori excesiv netul, ca mai toţi colegii mei, dar pentru un jurnalist contactul aproape exclusiv cu realitatea virtuală anulează simţuri, naşte percepţii false asupra lumii înconjurătoare şi, cel mai dureros lucru, leneveşte. Mi-e dor de-nceputul de ani, vorba cântecului, când a pleca pe teren pentru o ştire era o bucurie zilnică. Dar, mă rog, vremurile acelea s-au dus… să-ţi răspund punctual acum… pasiune a fost multă, talentul mi-e greu să-l cântăresc eu, norocul s-a numit libertatea de a face meseria asta după 1989. Cred că marele noroc a fost acela de a fi prins în anii din urmă şi o perioadă în care s-au putut câştiga bani din presă. În rest, dacă te bazezi pe noroc în meseria asta, zic eu că e mai mult decât riscant. S-ar putea să nu nimereşti niciodată sau prea târziu cartea câştigătoare.

Cum se vede din-afară lumea jocurilor de noroc în general şi cum se încadrează ea din punctul dvs. de vedere în peisajul actual autohton?

Am fost o dată în Las Vegas. Am văzut acolo, de aproape, ce nebunie înseamnă lumea asta. M-a bufnit râsul când am intrat în toaleta unui hotel-cazino de acolo şi am văzut că până şi lângă pisoar instalaseră un aparat de joc… Erau acolo, în cazinouri, oameni de toate vârstele, mai puţin copii… Ce să zic, e o lume fascinantă, dar eu, băiat din Piteşti, crescut cu bani puţini şi învăţat să muncească mult pentru fiecare leuţ, n-aş putea spune că m-am lăsat fascinat de varianta unor câştiguri facile la ruletă sau la poker, chiar dacă, recunosc, în Las Vegas am lăsat şi eu la masa de joc o sută-două de dolari. Nici nu se putea altfel, tentaţia era prea mare… În România n-am intrat niciodată într-un cazino să joc ceva, dar nu e vorba de nicio prejudecată. Când eram student am mers de câteva ori la cazino, pe Calea Victoriei, să… mâncăm pe gratis! Era o fază acolo, intrai îmbrăcat frumos, în costum, te învârteai printre mese, beai un pahar cu şampanie, mâncai un aperitiv şi ieşeai repede să nu se prindă băieţii de la pază ca esti impostor… Acum râd, dar prima oară când am văzut icre de Manciuria acolo a fost. Şi acolo am mâncat, până s-au prins “băieţii” că eram atârnători! Vremuri…

 Cum comentaţi faptul că, recent, pokerul a fost recunoscut oficial drept sport al minţii?

Păi, este!  Din când în când joc cu prietenii, n-o facem pe bani, jucăm hold’em pe jetoane, cine pierde dă o sticlă cu vin… cine spune că pokerul e joc doar de noroc se înşală amarnic! Trebuie să fii atent la cărţi, să calculezi, să ştii să plusezi când e cazul, să ştii să blufezi de asemenea… Norocul e noroc, dar dacă nu te duce mintea, mai bine nu intri la masa de joc şi te duci la bucătărie să faci cafele!

 Într-o lume plină de “Fiare vechi” şi “Dileme cotidiene”, sunt foarte puţini cei care ştiu că mai apar şi “mari speranţe” chiar şi în domeniul acesta al jocurilor de noroc. Astfel că, nume precum Dan Murariu, Mihai Manole, Liviu Ignat, Cristian Dragomir şi alţii, care sunt printre cei mai buni jucători din lume, găsesc mediatizare doar în revistele de profil. După părerea dvs. ar fi mai bine să rămână apreciaţi doar în această sferă? De ce e privită cu atâta reticenţă şi prejudecată industria de gambling aici, în România?

Comunismul ne-a “învăţat” că jocurile de noroc sunt decadente, imorale, nesănătoase. Ani mulţi am fost dresaţi să jucăm doar Loz în plic şi loto. Când nemţii au bombardat cazinoul de la Sulina a pierit o lume. O lume care se îmbrăca frumos, care socializa lângă masa de joc… Relaţia noastră, a românilor, cu “norocul” e una bizară: îl invocăm, dar nu-i dăm şanse să ne atingă! De-aia nici n-avem prea mult noroc. E ca în bancul ăla cu evreul care se ruga să câştige la loto şi după mulţi ani i s-a arătat Dumnezeu spunându-i cu exasperare: “Da’ joacă odată!”…

 Turismul de gambling autohton a fost şi va continua să fie, din păcate, un domeniu prea puţin exploatat, aproape inexistent, în timp ce, în alte ţări europene se pun bazele unor proiecte gigant. Ce ne lipseşte?

Curajul de a ieşi din ipocrizie. Românul e ipocrit şi n-are curajul să-şi asume decizii aparent scandaloase. Avem o rezervă teribilă de a ne arăta aşa cum suntem de fapt şi nu ştim sau nu vrem să ne asumăm riscuri, fie ele chiar şi minore. Dacă n-am fost noi în stare să plusăm în turism pe mitul lui Dracula şi am preferat o amărâtă de frunză, ce să mai zic?!…

 Prin atâtea hăţişuri ale jurnalisticii, probabil că pasiunea pentru muzică destinde puţin atmosfera. Cum arată o zi liniştită din viaţa lui Robert Turcescu?

 Stau în mica mea gradină şi citesc sau ascult muzică, repet game la chitară, mă întâlnesc cu oameni dragi. Pun din ce în ce mai mult preţ pe timp şi ăsta e chiar un noroc în lumea de azi. Mă joc cu fiica mea, Ioana, sau cu micuţul Alexandru, copilul Oanei, dar îmi găsesc zeci de minute sau chiar ore şi pentru a mă bucura de introspecţii benefice care mă ajută de fiecare dată să ajung la concluzii liniştitoare. Una dintre ele e aceea că şi în situaţia nefericită în care nu-ţi intră o chintă royală, viaţa e frumoasă câtă vreme eşti prezent la “masa de joc”. Eu nu mizez niciodată pe o singură carte şi asta cred că-mi dă un fel de putere care mă face să mă simt mai puţin jucător şi mai mult om.

Author: Editor

Share This Post On

Submit a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată.