Robert Turcescu, mai puţin jucător şi mai mult OM:“Nu mizez niciodată pe o singură carte!”

marţi, 14 septembrie 2010

 Când nu e angrenat în tot felul de proiecte jurnalistice,“băiatul din Piteşti” găseşte timp să povestească amintiri din studenţie, impresii despre lumea jocurilor de noroc, dar, mai ales, realităţi despre “cariera de ziarist” şi “curajul românului de a ieşi din ipocrizie”. E un personaj cu cel puţin un atu – sinceritate.

 

Cât a fost noroc şi cât a fost pasiune şi talent de-a lungul carierei dvs. de jurnalist în presa din România?

Înainte de a răspunde punctual, trebuie să mărturisesc o dilemă: habar n-am ce înseamnă “carieră” în meseria asta! Sau dacă aproape 17 ani de presă, cât am adunat eu până acum, înseamnă “carieră de jurnalist în presa din România”. Şi n-o spun cu falsă modestie, ci cu mirare. Pentru că, teoretic, aş mai putea face meseria asta încă mulţi ani de acum înainte, dar nu ştiu dacă mai vreau. S-a schimbat prea mult şi prea mult în rău. Azi, o spun cu mâna pe inimă, dacă s-ar putea, aş da de pământ cu toate computerele conectate la internet din redacţii. Să fiu bine înţeles, folosesc adeseori excesiv netul, ca mai toţi colegii mei, dar pentru un jurnalist contactul aproape exclusiv cu realitatea virtuală anulează simţuri, naşte percepţii false asupra lumii înconjurătoare şi, cel mai dureros lucru, leneveşte. Mi-e dor de-nceputul de ani, vorba cântecului, când a pleca pe teren pentru o ştire era o bucurie zilnică. Dar, mă rog, vremurile acelea s-au dus… să-ţi răspund punctual acum… pasiune a fost multă, talentul mi-e greu să-l cântăresc eu, norocul s-a numit libertatea de a face meseria asta după 1989. Cred că marele noroc a fost acela de a fi prins în anii din urmă şi o perioadă în care s-au putut câştiga bani din presă. În rest, dacă te bazezi pe noroc în meseria asta, zic eu că e mai mult decât riscant. S-ar putea să nu nimereşti niciodată sau prea târziu cartea câştigătoare.

Cum se vede din-afară lumea jocurilor de noroc în general şi cum se încadrează ea din punctul dvs. de vedere în peisajul actual autohton?

Am fost o dată în Las Vegas. Am văzut acolo, de aproape, ce nebunie înseamnă lumea asta. M-a bufnit râsul când am intrat în toaleta unui hotel-cazino de acolo şi am văzut că până şi lângă pisoar instalaseră un aparat de joc… Erau acolo, în cazinouri, oameni de toate vârstele, mai puţin copii… Ce să zic, e o lume fascinantă, dar eu, băiat din Piteşti, crescut cu bani puţini şi învăţat să muncească mult pentru fiecare leuţ, n-aş putea spune că m-am lăsat fascinat de varianta unor câştiguri facile la ruletă sau la poker, chiar dacă, recunosc, în Las Vegas am lăsat şi eu la masa de joc o sută-două de dolari. Nici nu se putea altfel, tentaţia era prea mare… În România n-am intrat niciodată într-un cazino să joc ceva, dar nu e vorba de nicio prejudecată. Când eram student am mers de câteva ori la cazino, pe Calea Victoriei, să… mâncăm pe gratis! Era o fază acolo, intrai îmbrăcat frumos, în costum, te învârteai printre mese, beai un pahar cu şampanie, mâncai un aperitiv şi ieşeai repede să nu se prindă băieţii de la pază ca esti impostor… Acum râd, dar prima oară când am văzut icre de Manciuria acolo a fost. Şi acolo am mâncat, până s-au prins “băieţii” că eram atârnători! Vremuri…

 Cum comentaţi faptul că, recent, pokerul a fost recunoscut oficial drept sport al minţii?

Păi, este!  Din când în când joc cu prietenii, n-o facem pe bani, jucăm hold’em pe jetoane, cine pierde dă o sticlă cu vin… cine spune că pokerul e joc doar de noroc se înşală amarnic! Trebuie să fii atent la cărţi, să calculezi, să ştii să plusezi când e cazul, să ştii să blufezi de asemenea… Norocul e noroc, dar dacă nu te duce mintea, mai bine nu intri la masa de joc şi te duci la bucătărie să faci cafele!

 Într-o lume plină de “Fiare vechi” şi “Dileme cotidiene”, sunt foarte puţini cei care ştiu că mai apar şi “mari speranţe” chiar şi în domeniul acesta al jocurilor de noroc. Astfel că, nume precum Dan Murariu, Mihai Manole, Liviu Ignat, Cristian Dragomir şi alţii, care sunt printre cei mai buni jucători din lume, găsesc mediatizare doar în revistele de profil. După părerea dvs. ar fi mai bine să rămână apreciaţi doar în această sferă? De ce e privită cu atâta reticenţă şi prejudecată industria de gambling aici, în România?

Comunismul ne-a “învăţat” că jocurile de noroc sunt decadente, imorale, nesănătoase. Ani mulţi am fost dresaţi să jucăm doar Loz în plic şi loto. Când nemţii au bombardat cazinoul de la Sulina a pierit o lume. O lume care se îmbrăca frumos, care socializa lângă masa de joc… Relaţia noastră, a românilor, cu “norocul” e una bizară: îl invocăm, dar nu-i dăm şanse să ne atingă! De-aia nici n-avem prea mult noroc. E ca în bancul ăla cu evreul care se ruga să câştige la loto şi după mulţi ani i s-a arătat Dumnezeu spunându-i cu exasperare: “Da’ joacă odată!”…

 Turismul de gambling autohton a fost şi va continua să fie, din păcate, un domeniu prea puţin exploatat, aproape inexistent, în timp ce, în alte ţări europene se pun bazele unor proiecte gigant. Ce ne lipseşte?

Curajul de a ieşi din ipocrizie. Românul e ipocrit şi n-are curajul să-şi asume decizii aparent scandaloase. Avem o rezervă teribilă de a ne arăta aşa cum suntem de fapt şi nu ştim sau nu vrem să ne asumăm riscuri, fie ele chiar şi minore. Dacă n-am fost noi în stare să plusăm în turism pe mitul lui Dracula şi am preferat o amărâtă de frunză, ce să mai zic?!…

 Prin atâtea hăţişuri ale jurnalisticii, probabil că pasiunea pentru muzică destinde puţin atmosfera. Cum arată o zi liniştită din viaţa lui Robert Turcescu?

 Stau în mica mea gradină şi citesc sau ascult muzică, repet game la chitară, mă întâlnesc cu oameni dragi. Pun din ce în ce mai mult preţ pe timp şi ăsta e chiar un noroc în lumea de azi. Mă joc cu fiica mea, Ioana, sau cu micuţul Alexandru, copilul Oanei, dar îmi găsesc zeci de minute sau chiar ore şi pentru a mă bucura de introspecţii benefice care mă ajută de fiecare dată să ajung la concluzii liniştitoare. Una dintre ele e aceea că şi în situaţia nefericită în care nu-ţi intră o chintă royală, viaţa e frumoasă câtă vreme eşti prezent la “masa de joc”. Eu nu mizez niciodată pe o singură carte şi asta cred că-mi dă un fel de putere care mă face să mă simt mai puţin jucător şi mai mult om.

Author: Editor

Share This Post On

Submit a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *