Casino Inside magazine starting with this edition offers an insight into the history of racing dogs (greyhound). Nobody forces Greyhounds to run. That’s impossible! Greyhounds are as opinionated and different from each other as we are – and if there was a way to make them run like we want them to, we would have figured it out long ago!
Ancient History
The connection between mankind and his closest animal friend, the dog, exists for many centuries. Bone fragments found in archaeological digs of Cro-Magnon sites show even primitive man shared his home with dogs.
Around 2500 BC, on the fertile banks of the river Indus – which is now Pakistan, a civilization arose and there a great city was built. Archaeologists digging on the site of the city found a plate of sun dried clay which bears the prints of a cat, and slightly overlapping these are the prints of a dog. These prints were made over 4000 years ago, possibly left in a chase through the dusty streets of the long lost city.
Some of the earliest recorded cases of man’s affection to his loyal animal friend are found in the tombs of Egyptian Pharaohs. Paintings which adorn the walls of the tombs show every day life in Egypt over 3000 years ago. Among the images of the Gods and farmers and fishermen can be seen representations of the Pharaohs themselves, hunting by chariots which are closely followed by dogs identical to today’s Greyhounds and Salukis. In fact, the greyhound’s link with the Royalty of Ancient Egypt is as impressive for it’s time as any name-dropper could quote today. Tutankhamen, Amenhotep II, Thutmose III, Queen Hatshepsut, and Cleopatra VII are all known to have had Greyhounds of their own.
In ancient Arabian culture, the birth of a litter of greyhounds, (or more probably their eastern cousin, the Saluki) was considered only slightly less important than the birth of the owner’s own son. Also, the greyhound was the only dog allowed into the tents and allowed to ride atop their camels!
Other famous names from history known to have had a liking for the Greyhound include Odysseus, who after being away from home for twenty years was recognized only by his faithful hound, Argus. Diana, the huntress of Roman lore was also believed to be appreciative of the greyhound, or sighthound as they were known then. One story tells of her gift of a greyhound named Lelaps to her friend Procris. Lelaps chased a hare, which for some reason was favoured by the Gods. They promptly turned Lelaps and the hare into stone, evidence of which can be found in the abundance of such statues that remain in celebration of the event even to this day.
Arrival in England
It was probably the Romans who introduced the sport of coursing to Britain, though the sport was already popular among the Celts living in Europe at- the time of the Roman invasion.
The Greyhound’s royal connections continued through the middle ages, when they were popular with such historical figures as King Canute of England and King Howel of Wales.
At the time of the Norman invasion the Greyhound was a favorite among the aristocracy, who even went so far as to ban commoners from owning such dogs. Of course the ordinary folk of the day stuck up two fingers to the new nobility and bred dogs with much greater color variation in their coats, brindle being a favorite as it made the dogs more difficult to spot as they hunted on the lands from which they had been banned.
Still, the greyhound’s reputation was untarnished among the ruling classes. Lords and gentlemen had their to-mbs designed with the effigy of a faithful greyhound, waiting forever at the feet of it’s beloved master.
The true origin of how we come to know this lithesome animal as the „Greyhound” is lost in antiquity. The breed’s modern English name has been traced back to the middle English „Greihound” which it is believed originated in the Icelandic „Greyhundr” by way of the old English name „Grighund”. Since the people of Iceland are descended from the Norse people, it is a fair assumption that the Vikings, who occupied the north of England at the time of the Norman Conquest, were aware of the greyhound’s hunting prowess and took the breed to their own hearts.
For hundreds of years after the Norman invasion, the Greyhound’s popularity among the nobility never waned. Mentioned in the works of Chaucer and Shakespeare, the Greyhound continued to figure as an essential part of the lives of the well-to-do.
But the sport called coursing, in which a dog chases a game animal, really was the pre-cursor to greyhound racing. Scenes of what appear to be coursing have been found on Egyptian tombs dating back to before 2500 BC and the dogs depicted look very much like modern greyhounds.
The greyhound is an exceptional hunting dog because of its speed and vision. Unlike most hunting dogs, the greyhound doesn’t have an acute sense of smell. Instead of scenting quarry, it tends to chase moving objects, which it can spot at long distances, and it can run up to 45 miles an hour in its pursuit.
In Medieval England, commoners were forbidden to own greyhounds, so the dog became a symbol of high status. The dogs roamed freely through the grounds and palaces of nobility, catching and killing rodents.
Originally, coursing was a sport that exhibited a single dog’s skill in sighting and catching a game animal. During the 16th century, though, it became a competitive sport, with two dogs matched against one another in a race for the game. The owners of the dogs usually had a sizeable bet on the result and, at some coursing races, spectators also gathered and placed side bets on one dog or the other.
First race
The first official coursing meet was held in 1776 at Swaffham, Norfolk, England. The rules of the Swaffham Coursing Society specified that only two greyhounds were to course a single hare and that the hare was to be given a head start of 240 yards.
In 1837, the Waterloo Cup Meet was established as a coursing tournament for greyhounds, and it’s been run annually ever since then. During the late 19th century, the meet drew crowds of up to 75,000.
Greyhound racing with an artificial lure was introduced at Hendon, England, on Sept. 11, 1876. Six dogs raced over a 400-yard straight course, chasing an artificial hare riding on „an apparatus like a skate on wheels” along a single track, according to a newspaper account.
Dubbed „coursing by proxy,” the race drew little interest and the idea was abandoned. But it was revived 31 years later in the United States.
There were greyhounds in the United States at least as early as 1848, when a coursing contest, with antelopes as the quarry, was briefly mentioned in a book about Oregon and California. Cavalry officers serving in the West often kept greyhounds because they could both catch game and help scouts by detecting movement at a distance. Among the greyhound fanciers was George Armstrong Custer, who coursed his pack of greyhounds the night before the fateful Battle of the Little Bighorn in 1876.
Major James H. „Hound Dog” Kelly learned to breed and train greyhounds while he was Custer’s orderly. In 1878, Kelly’s team of four greyhounds set what was considered a record by running down six out of a dozen antelopes. That’s generally considered the start of American coursing.
As farms spread through the Midwest and into the West after the Civil War, many greyhounds were imported from England to help protect crops from jackrabbits. Coursing meets, usually with two competing dogs chasing a live rabbit, became popular Sunday afternoon diversions. They were also sometimes staged, along with harness racing, at county fairs.
First steps towards sport
In 1905, Owen Patrick Smith was director of the chamber of commerce in Hot Springs, South Dakota. He was delegated to organize a coursing meet to attract visitors to the town. The meet was successful, but Smith felt that the sport was cruel. He began thinking about ways to make coursing a more humane sport with broader spectator appeal. Smith probably didn’t know about the English „coursing by proxy” experiment of 1876, but he came up with the same basic idea: greyhounds chasing an artificial hare instead of a live one. He also improved on the idea by envisioning a race on an oval track rather than a straight course.
He brought his idea to George Sawyer, a wealthy greyhound owner who had many other interests, including a boxing arena in Oakland, California. Sawyer at first refused to give Smith any financial help. Like many greyhound owners of the time, he insisted that a greyhound wouldn’t even chase a lure that didn’t have a scent.
Nevertheless, Smith persevered. He organized the Intermountain Coursing Association and built a small circular track near Salt Lake City in 1907, where his artificial lure was introduced. It was a stuffed rabbit skin, pulled around the track behind a motorcycle. It worked, but Smith wasn’t entirely happy with it.
Sawyer was impressed by the trial, though, and became Smith’s financial backer. In 1910, Smith patented an „inanimate hare conveyor,” basically an overhead arm that carried the artificial rabbit, trolley-like, along the track. Unfortunately, the device failed in its first test when water short-circuited the system. (to be continued)Începând cu acestă ediție, revista Casino Inside vă oferă o introspectivă în istoria curselor de câini (ogari). Nimeni nu forţează ogarii să alerge. Acest lucru este imposibil! Ogarii sunt la fel de dogmatici şi diferiți unul de celălalt, cum suntem și noi – şi dacă ar fi existat o modalitate de a îi face să alerge așa cum ne dorim noi, am fi descoperit-o cu mult timp în urmă!
Istorie antică
Conexiunea dintre om și cel mai apropiat prieten al său de regn animal, câinele, există de multe secole. Fragmente de os ce au fost găsite în săpăturile arheologice din șantierele Cro-Magnon demonstrează că până și omul primitiv își împărțea locuința cu câinele.
În jurul anului 2500 î.e.n., pe malurile fertile ale râului Indus – care este acum Pakistan, a apărut o civilizaţie, care a construit acolo un mare oraş. Arheologii care au săpat pe șantierul aflat în locul oraşului, au găsit o placă de lut uscată la soare care poartă amprentele unei pisici, şi uşor suprapuse cu acestea, amprentele unui câine. Aceste amprente au fost făcute cu peste 4000 de ani în urmă, fiind lăsate probabil, în urma unei fugăriri ce a avut loc pe străzile prăfuite ale orașului de mult dispărut.
Unele dintre cele mai vechi dovezi înregistrate ale afectiunii arătate de om prietenului său loial de regn animal, se găsesc în mormintele faraonilor egipteni. Tablouri care împodobesc zidurile mormintelor afişează viaţa de zi cu zi, de acum mai bine de 3000 de ani, din Egipt. Printre imagini de zei şi agricultori şi pescari pot fi văzute reprezentări ale faraonilor înşişi, la vânătoare cu care, fiind urmați îndeaproape de câini identici celor care se numesc azi Ogari și Saluki. De fapt, ogarii au avut o legătură atât de impresionantă cu roialitățile Egiptului Antic, pe cât sunt oricare dintre numele acestora. Se știe că Tutankhamon, Amenhotep II, III Tutmes, regina Hatshepsut și Cleopatra VII au avut Ogari proprii.
În cultura antică arabă, nașterea unui pui de ogar (sau mai degrabă a vărului lui estic, Saluki) era considerată aproape la fel de importantă ca nașterea unui fiu al proprietarului ogarului. De asemenea, ogarul, era singurul câine care avea voie în corturi, sau să călătorească pe cămile!
Printre alte nume faimoase ale istoriei despre care s-a demonstrat că aveau o afinitate pentru ogari se numără și Odiseu, care atunci când s-a întors acasă după o absență de douăzeci de ani, a fost recunoscut numai de fidelul său câine, Argus. Diana, zeița vânătorii în cultura Romană, aprecia de asemenea ogarii, sau cum se numeau atunci, câinii de câmp. Există o poveste despre cum aceasta i-a făcut cadou prietenului ei Procris, un ogar numit Lelaps. Lelaps a urmărit un iepure, care din nu știu care motiv era protejat de zei. Aceștia au transformat iepurele și pe Lelaps în piatră, lucru dovedit de numeroasele statui ale acestora care dăinuiesc până și în zilele noastre și care au fost ridicate pentru celebrarea celor doi.
Sosirea în Anglia
Cel mai probabil, cei care au introdus sportul curselor în Anglia, au fost Romanii, deși acesta era déjà popular în comunitățile de celți care trăiau în Europa în perioada invaziei romane. Conexiunile cu roialitatea ale ogarilor s-au extins și în evul mediu, unde aceștia erau preferați de figuri istorice cum ar fi Regele Canute al Angliei și Hawel al Țării Galilor.
În perioada invaziei normande, ogarul era favoritul aristrocraței, care a mers până într-acolo încât, să interzică oamenilor de rând să dețină un astfel de câine. Bineînțeles că aceștia s-au supus și creșteau câini cu o blană în culori mult mai variate, rasa favorită fiind brindle, datorită faptului că era mult mai greu de reperat atunci când oamenii de rând vânau pe terenuri cu interdicție.
Totuși, reputația ogarilor printre clasele înalte era de nezdruncinat. Lorzii și domnii își decorau mormintele cu figurine ale ogarilor lor fideli, care așteptau pentru eternitate la picioarele stăpânilor lor prea iubiți.
Adevărul privind felul în care acest suplu animal numit „Ogar” a făcut cunoștiință cu omul, s-a pierdut în antichitate. Numele modern englezesc al rasei provine din perioada evului mediu din Anglia „Greihound”, nume despre care se crede că se își are originea în cuvântul de origine Islandeză, „Grighund”. După cum populația Islandei este descendeta scandinavilor, este correct să presupunem că Vikingii, care au ocupat nordul Angliei în perioada Cuceririi Normande, știau că ogarii sunt vânători dibaci și au luat rasa în comunitatea lor.
Popularitatea ogarilor printre nobilime nu a încetat nici o clipă, sute de ani după invazia normandă. Acești au fost menționați în operele lui Chaucer și Shakespeare, iar Ogarul a continuat să fie o parte esențială din vețile celor avuți.
Dar acest sport numit vânătoare de iepuri cu câini, în care un câine urmărește un animal, a fost cu adevărat precursorul curselor cu ogari. Pe mormintele egiptene ce datează chiar înainte de anul 2500 î.e.n. apar scene din ceea ce pare a fi o vânătoare cu câini, iar acești câini reprezentați, seamănă foarte mult cu ogarii moderni.
Ogarul este un câine de vânătoare excepțional datorită vitezei și vederii sale. Spre deosebire de majoritatea câinilor de vânătoare ogarul nu are un simț al mirosului foarte dezvoltat. În loc să simtă mirosul vânatului, acesta are tendința de a urmări obiectele care se mișcă, pe care le poate repera de la distanțe mari, și acesta poate alerga cu până la 45 de mile pe oră în urmărirea sa.
În Anglia Medievală, oamenii de rând nu aveau voie să dețină ogari, asftel că acesta a devenit un simbol al rangului înalt. Câinii hoinăreau liberi pe proprietățile și palatele nobilimii, omorând rozătoare.
Inițial, vânătoarea de iepuri cu câini a fost un sport care expunea abilitățile unui singur câine, abilități de a repera și de prinde vânatul. În timpul secololui al 16 lea însă, acesta a devenit un joc competitiv, cu doi câini care se întreceau în a prinde vânatul. Cei doi proprietari puneau uneori, pariu pe rezultat, iar spectatorii la rândul lor se adunau și pariau pe unul dintre câini.
Prima Cursă
Prima vânătoare oficială a avut loc în 1776 la Swaffham, Norfolk, Anglia. Regulamentul societății de Vânătoare din Swaffham specifica faptul că numai doi ogari puteau vâna un singur iepure și că iepurele primea un avans la start de 240 iarzi.
În 1837, la Cupa de la Waterloo s-a înființat un turneu de vânătoare cu ogari, care s-a desfășurat de atunci anual. La sfârșitul secolului 19, evenimentul aduna până la 75.000 de spectatori.
Cursele de ogari cu momeală artificială au fost introduse pe 11 septembrie 1876 în Hendon, Anglia. Șase câini se întreceau pe un traseu de 400 de iarzi, fugărind un iepure artificial aflat pe „un aparat ca o patină cu roți”, conform descrierilor din ziar.
Poreclită „vânătoare cu delegat,” cursa nu prea atrăgea interesul publicului, și ideea a fost abandonată. Însă aceasta a fost reînviată 30 de ani mai târziu în Statele Unite.
În Statele Unite au existat ogari cel putin din anul 1848, când într-un registru din Oregon și California, s-a menționat un concurs de vânătoare de antilope, acestea fiind vânatul. Ofițerii cavaleriei care își desfășurau activitatea în Vest, aveau deseori ogari, deoarece ogarii puteau atât să prindă vânat cât și să ajute iscoadele, detectând mișcarea de la distanță. Unul dintre iubitorii ogarilor era și George Armstrong Custer, care a organizat o vânătoare cu ogarii săi, în noaptea anterioară fatalei Bătălii de la Little Bighorn din 1876.
Maiorul James H. „Câine de Vânătoare” Kelly a învățat să crească și să antreneze ogari pe când era în subordinea lui Custer. În 1878, cei patru ogari ai lui Kelly au stabilit ceea ce a fost considerat un record, doborând șase din doisprezece antilope. În general, acesta este considerat a fi începutul concursului de vânătoare cu câini american.
Cum după Războiul Civil, din Vestul Mijlociu până în Vest se întindeau ferme, acestea creșteau mulți ogari care protejau culturile de iepuri. Concursurile de vânătoare, care de obicei constând în doi câini care vânau un iepure, au devenit o activitate de distracție foarte populară pentru după-amiezele de duminică. Acestea erau uneori organizate împreună cu concursurile de îhămare la târgurile locale.
Primii pași spre sport
În 1905, Owen Patrick Smith era director al camerei de comerț din Springs, Dakota de Sud. Acest a fost delegat să organizeze un concurs de vânătoare pentru a atrage turiști în oraș. Concursul a fost un succes, însă lui Smith acest sport i s-a părut crud. Acesta a început să caute metode de a transforma vânătoarea într-un sport mai uman, care să atragă un public mai larg. Probabil că Smith nu ausize de experimental englez, „vânătoarea cu delegat” din 1876, dar i-a prectic aceeași idée: ogari care să fugărească un iepure artificial în loc de unul viu. Acesta, a îmbunătățit idéea, închipuindu-și o cursă pe un traseu oval, și nu unul drept.
El i-a prezentat această idée lui George Sawyer, un înstărit proprietar de ogari care avea multe alte afaceri, printre care și o arenă de box în Oakland, California. La început, Sawyer a refuzat să îi ofere lui Smith ajutorul său financiar. Asemenea multor alți crescători de ogari din acele vremuri, acesta susținea că ogarul nici măcar nu ar fugări un vânat care nu are miros.
Cu toate acestea, Smith a perseverat. Acesta a organizat Asociația de Vânătoare Intermontană și în 1907, a construit o pistă mică ovală lângă Salt Lake City, unde a introdus vânatul artificial imaginat. A împăiat un iepure, care era tras de o motociletă. Funcționa, însă Smith nu era pe deplin mulțumit.
Sawyer a fost totuși impresionat de probă, și a devenit sponsorul financiar al lui Smith. În 1910, Smith a patentat un „transportor de iepure neînsuflețit,” care era de fapt un braț aerian care căra iepurele artificial pe pistă, ca un cărucior. Din păcate, dispozitivul a eșuat la primul său test, când sistemul acestuia a fost scurt-circuitat de apă. (va urma)
