To be or not to be a PharaohA fi sau a nu fi Faraon

History

Faro (Pharaoh, or Farobank) is a late 17th century French gambling card game descendant of the Italian basset, and belongs to the lansquenet and Monte Bank family of games, in that it is played between a banker and several players winning or losing according to the cards turned up matching those already exposed or not. By the way, basset was at that time a gambling card game that was considered one of the most polite. It was intended for persons of the highest rank, because of the great losses or gains that might accrue by players.

The earliest references to a card game named pharaon are found in Southwestern France in the late 17th century (1688) during the reign of Louis XIV. Pharaoh and basset, the most popular card games of 18th and 19th century Europe, were forbidden in France during the reign of Louis XIV on severe penalties, but these games continued to be widely played in England during the 18th century. With its name shortened to faro, it soon spread to the United States in the 19th century to become the most widespread and popularly favored gambling game. Also called „Bucking the Tiger”, which comes from early card backs that featured a drawing of a Bengal Tiger, it was played in almost every gambling hall in the Old West from 1825 to 1915.

So Faro was the game of the old West. Doc Holliday dealt faro before strapping on his guns at Tombstone and walking up the street with Wyatt Earp to shoot down the bad guys. But today, a gambler cannot find a faro game anywhere in the world. By the time Nevada legalized gambling in 1931, faro had lost much of its popularity. The first licensed casino, the Owl Club in Reno, offered no faro games when it opened on March 26, 1931. Four days later, the Bank Club opened up the street with three faro games. The Bank Club, owned by mobsters Bill Graham and Jim McKay, became one of the biggest businesses in the state. By 1936, it ran advertisements bragging it „pays the most taxes to the state,” and was „the business that serves the finest liquors and the establishment that never closes.”

Description

A game of faro was often called a „faro bank”. It was played with an entire deck of playing cards. One person was designated a „banker” and an indeterminate number of players could be admitted. Chips (called „checks”) were purchased by the punter from the banker (or house) from which the game originated. Bet values and limits were set by the house. Usual check values were 50 cents to $10 each.

The faro table was oval, covered with green baize, and had a cutout for the banker. A board with a standardized betting layout consisting of one card of each denomination pasted to it, called the „layout”, was placed on top of the table. Traditionally, the suit of spades was used for the layout. Each player laid his stake on one of the 13 cards on the layout. Players could place multiple bets and could bet on multiple cards simultaneously by placing their bet between cards or on specific card edges. Players also had the choice of betting on the high card located at the top of the layout.

Faro was possibly the simplest gambling game ever devised. Players bet against the house, placing bets upon a green cloth-covered layout with painted images of 13 cards, ace through king. Spades were usually depicted, but suits didn’t matter; only face value counted. The dealer dealt two cards per turn from a standard deck of 52, and the object was for players to predict which cards would appear. The first card of each turn lost for the player, but won for the bank. The second card won for the player. Chips, or ‘checks’ (as serious players called them), placed upon a card’s image bet that card to win for the player. Players could bet a card to lose by placing a hexagonal token called a copper (pennies were used in earlier days) atop the checks. If a pair turned up, the house took half of any bet on that card, these ‘splits’ representing an honest bank’s only real advantage. Players could back any number of cards and, if their cards did not appear, could change bets between turns. A lookout often supervised the game to prevent cheating, and would pay and collect all bets.

Originally, players could only back single cards, or groups of cards called figures, pots and squares. In later years, ‘heeling’ and’stringing along’ permitted Byzantine wagers wherein a single bet could cover several cards, betting them to win, lose, or any combination. Players could also wager that the face value of either card turned up would be odd, even, or the higher of the turn. Winning bets paid even money, except on the last turn, when players could ‘call the turn’ by guessing the order of the final three cards and winners were paid 4-to-1.

Although poker is better known today, it was fairly obscure until the late 1850’s and didn’t really catch on until the 1870s. Faro was the premier game; high-rolling gamblers liked the easy odds, and others enjoyed the quick action and the thrill of staking it all on the turn of a single card. One Colorado Gold Rush observer noted that faro was played by everyone ‘from the bonanza kings in their private clubs to the little bootblacks who buck the tiger in a shack on Carbonate Hill.’ Although it provided a colorful spectacle for both player and spectator, faro was a stately game, even amid the pandemonium of the typical gambling house. An Easterner observed in 1872 that ‘there is rarely a word spoken during the progress of a deal, for faro is the most quiet, and in that respect, the most gentlemanly of all games.’ But this same writer also warned that ‘faro honestly played is a game of pure chance, and sometimes favors the unfortunate who meddles with it.’ Players liked the seemingly favorable odds; bankers often liked the many opportunities for cheating. Chicanery was employed by players as well as dealers, but to be caught invited gunplay.

Some French terms used in Faro

• Banker – The person who keeps the table.
• Taillèur (Dealer) – Generally the banker.
• Couche or Enjeu – The stake.
• Coup (a Stroke or Pull) – Any two cards dealt alternately to the right and left.
• Croupier (Croup) – An assistant to the dealer
• Doublet – When the punter’s card is turned up twice in the same coup, then the bank wins half the stake. A single paroli must be taken down, but if there are several, only one retires.
• Fasse – The first card turned up by the Banker, by which he gained half the value of the money laid upon every card of that sort by the punters or players.
• Hocly – The last card but one, the chance of which the banker claims, and may refuse to let any punter withdraw a card when eight or less remain to be dealt.
• Livret – A suit of 13 cards, with 4 others called Figures. One named the little figure, has a blue cross on each side and represents ace, deuce, tray; another yellow on both sides, styled the yellow figure, signifies, 4, 5, 6; a third with a black lozenge in the centre, named the black figure, stands for 7, 8, 9. 10; and a red card, called the great or red figure, for Jack, Queen, King: those figures are useful for those who punt on several cards at once.

Trivia

Casanova was known to be a great player of faro.

Wyatt Earp dealt faro for a short time after arriving in Tombstone Arizona having acquired controlling interest in a game out of the Oriental saloon.

The town of Faro, Yukon was named after the game.

Faro is central to the plot of Alexander Pushkin’s story „The Queen of Spades” and Tchaikovsky’s opera The Queen of Spades.Jocul a cărei denumire pare să nu aibă nici o legătură cu împăraţii egipteni era al doilea lucru pe care Casanova îl ştia cel mai bine, după femei.

Istoria jocului.

Faro, sau Faraon, este un joc de cărţi apărut la sfârşitul secolului 17, în Franţa, cu legături într-un alt joc italian (Basset), şi aparţine familiei de jocuri Monte Bank şi Lansquenet, prin faptul că este jucat de către un bancher şi câţiva jucători, câştigând sau pierzând în funcţie de cărţile date pe faţă ce corespund sau nu celor aflate deja pe masă. Apropo, Bassetul era considerat la vremea aceea un joc din cele mai politicoase. Era jucat în special de cei mai bogaţi, datorită sumelor mari de bani ce se puteau câştiga sau pierde.

Primele referiri la un joc numit “faraon” apar în sud-vestul Franţei secolului 17 (1688), în timpul lui Ludovic al XIV-lea. Faraon şi Basset, cele mai populare jocuri de cărţi din secolele 18 şi 19, au fost, de fapt, interzise în timpul aceluiaşi rege prin sancţiuni dure, dar au continuat să fie jucate pe scară largă în Anglia secolului 18. Cu numele redus la “faro”, jocul s-a răspândit în Statele Unite în secolul 19, devenind cel mai popular joc de noroc. Numit şi Bucking the Tiger, după spatele vechilor cărţi de joc ce înfăţişau un tigru bengalez, a fost jucat în toate sălile de joc din Vechiul Vest din 1825 până în 1915.

Aşa că Faro a fost jocul bătrânului Vest. Doc Holliday a jucat Faro pe vremea când forma echipă cu Wyatt Earp. Astăzi, un amator de jocuri de noroc nu mai poate juca Faro oriunde în lume. De când statul Nevada a legalizat jocurile de noroc în 1931, Faro şi-a pierdut mult din popularitate. Primul cazinou licenţiat, Owl Club din Reno, nu avea în ofertă jocul de Faro la data deschiderii, pe 26 martie 1931. Patru zile mai târziu, Bank Club, deschis pe aceeaşi stradă, avea, însă, incluse şi trei jocuri de Faro. Bank Club, deţinut de Bill Graham şi Jim McKay, a devenit una din cele mai puternice afaceri din stat. Până în 1936, clubul a rulat reclame prin care se lăuda că “plăteşte cele mai multe taxe la stat”, şi era “locul ce serveşte cele mai fine băuturi şi care nu se închide niciodată.”

Descriere.

Jocul de Faro se mai numea şi Faro Bank. Se juca cu un pachet întreg de cărţi. O persoană era desemnată “bancher” şi un număr nedefinit de jucători puteau lua parte. Cecurile erau luate de parior de la bancher, iar jocul începea. Valorile pariurilor şi limitele erau impuse de casă (sau bancher). Valorile obişnuite ale cecurilor erau cuprinse între 50 de cenţi şi 10 dolari.

Masa de Faro era ovală, acoperită cu postav verde şi avea o tăietură specială pentru bancher. O tablă standard pentru pariat avea câte o carte din fiecare fel lipită pe ea, numita “machetă”. De regulă, suita de pică era folosită drept model. Fiecare jucător îşi punea miza pe una din cele 13 cărţi de pe model. Jucătorii puteau face pariuri multiple sau puteau paria pe mai multe cărţi în acelaşi timp, prin plasarea pariurilor între cărţi sau pe marginea unor anumite cărţi. Jucătorii aveau şi opţiunea de a paria pe cea mai mare carte aflată în partea de sus a modelului.

Faro părea că este cel mai simplu joc de cărţi inventat vreodată. Jucătorii pariau împotriva casei, pariind peste un model din material de culoare verde, cu 13 imagini ale cărţilor de joc pictate, de la As la Rege. De obicei era reprezentată pica, dar, de fapt, nu conta decât cartea reprezentată. Cel care făcea jocul împărţea câte două cărţi într-o rundă dintr-un pachet standard cu 52 de cărţi de joc, iar scopul era ca jucătorii să ghicească ce carte urma să apară. Cecurile aşezate peste imaginea cărţii de joc reprezentau pariul că acea carte va câştiga. Jucătorii puteau paria că o carte va fi necâştigătoare punând peste teancul de bancnote un jeton hexagonal (penny a fost folosit mai târziu). Dacă era întoarsă o pereche, casa lua jumătate din ceea ce era pariat pe acea carte, aceste părţi din bani fiind singurul avantaj real al băncii. Jucătorii puteau gira pe orice cărţi (orice număr de cărţi), iar dacă acestea nu apăreau, puteau schimba pariul între două mâini. Un supervizor era atent la desfăşurarea corectă a jocului pentru a preveni trişatul, dar împărţea şi câştigul sau ţinea evidenţa pariurilor.

Iniţial, jucătorii puteau paria pe faţa care va pica, dacă va fi număr par sau impar sau cel mai mare număr din runda respectivă. Pariurile câştigătoare aduceau aceeaşi sumă de bani, cu excepţia ultimei runde, când jucătorii puteau ghici ordinea ultimelor trei cărţi,  primind suma în raport de 4:1.

Deşi Pokerul e binecunoscut astăzi, el a fost pus într-un con de umbră până prin anii 1850 şi nu a prins la public până în 1870. Faro era jocul de primă mână; jucătorii de mare rang preferau câştigul imediat, pe când alţii preferau acţiunile rapide şi plăcerea de a aduna tot la o singură mână. Un obervator din Colorado din perioada Goanei dupa Aur nota că Faro era jucat de toată lumea, de la “regii prosperităţii în cluburile lor private, la cei care lustruiau pantofii pe stradă”. Deşi oferea un spectacol plin de culoare atât pentru jucători cât şi pentru spectatori, Faro era un joc impunător, chiar în mijlocul nebuniei de jocuri de noroc. Un oriental remarca în anul 1872 că “rar auzi câte un cuvânt rostit în timpul împărţirii cărţilor, Faro este cel mai cavaleresc şi cel mai respectuos dintre jocuri”. Dar acelaşi autor avertiza că “Faro jucat în modul cel mai simplu este o problemă de noroc şi uneori îi favorizează pe cei norocoşi.”

Iată şi câţiva termeni ai limbajului specific de Faro:

Banker – Persoană care ţine casa.

Tailleur (Dealer) – Bancherul.

Couche sau Enjeu – Pariul.

Coup (Stroke sau Pull) – Oricare două cărţi împărţite alternativ la dreapta şi la stânga.

Croupier (Croup) – Asistentul Dealerului.

Doublet – Când cartea pariorului este întoarsă de două ori în aceeaşi pereche, casa câştigă jumătate din pariu. Un singur pariu trebuie eliminat, dar dacă există mai multe, atunci doar unul este retras.

Fasse – Prima carte întoarsă de bancher, cu ajutorul căreia a câştigat jumătate din suma stabilită de parior sau jucător, pentru fiecare carte de acelaşi fel.

Livret – O pereche de 13 cărţi, cu alte patru numite figuri. Cartea numită “figura mică” are o linie albastră pe fiecare parte şi reprezintă As, 2 şi 3. O altă carte cu galben pe ambele feţe reprezintă 4, 5 şi 6; a treia carte cu romb în mijloc, numită “neagră”, reprezintă 7, 8, 9 şi 10; cartea roşie, numită şi “marele roşu” sau “figura roşie”, reprezintă Jack, Popă şi Damă.

TRIVIA

Casanova era un bine cunoscut şi talentat jucător de Faro.

Wyatt Earp a jucat Faro pentru o perioadă scurtă, când a ajuns în Tombstone Arizona, după care a fost atras de jocul din afara saloanelor orientale.

Oraşul jocului de Faro, Yukon, a fost stabilit după numele jocului.

Faro este subiectul central al piesei de teatru Reginele spadelor, după Alexander Pushkin, precum şi al operei cu acelaşi nume a lui Tchaikovsky.